Alarma telefonului deja mă enerva. „Beep beep beep beep beep beep go the horns in the cars in the street… wait wait wait wait wait wait for the time it takes a heart to mend a break…” Cine mi-a pus melodia asta ca alarmă???
Eram deja la a șasea sau a șaptea „amânare” când am auzit vocea adormită a Mădălinei: „Pisi, ai un avion de prins!!!” Am trecut rapid peste faza „pisi”, nu era momentul să înghit în sec așa cum fac de fiecare dată când aud cuvântul. Am trecut și peste toate urmele petrecerii de aseară: pahare (aproape) goale, cutii de pizza, CD-uri, cărți de joc, pietre de rummy și tone de coji de fistic. Eram în baie, singur în fața oglinzii și mi-am spus că trebuie să îmi revin. Totul mersese prea bine până atunci: îmi rezolvasem în timp record problema găsirii cazării în Viena pentru perioada facultății, cumpărasem biletul de avion cu 5-10 minute înainte să se ducă (definitiv și irevocabil) acumulatorul laptopului, prinsesem un preț extraordinar la Blue Air ținând cont că nu m-am grăbit deloc și am așteptat ultima sută de metri. Nu trebuia să stric tot, așa că am făcut un duș rece, mi-am luat blugii și tricoul din grămezile de haine de prin dulap, rucsacul și am ieșit.
Cinci minute mai târziu eram în U6 și savuram un energizant luat de la automatul de pe peron. Încă mai aveam abonament de o săptămână așa că nu a fost nevoie să socializez și cu automatul de cartele de metrou. În tren, eram înconjurat de un grup de turiști mexicani trecuți de prima tinerețe care făceau planuri, citeau informații din ghidurile despre Viena în spaniolă și făceau trasee cu pixul pe hărțile gratuite ale orașului. La Handelskai am scăpat unii de alții, eu am mers spre peronul de unde puteam lua S7 spre centru. Am reușit să îmi iau un tichet de la automat și încă un energizant și m-am dus să mă uit pe mersul trenurilor. Oare mi se întorsese norocul? Se pare că da, am pipăit hârtia albă și am urmărit liniile negre pentru a fi sigur că e vorba despre trenul meu. În 2 minute aveam S7 și chiar nu m-am mirat când l-am văzut sosind cu o punctualitate de invidiat. Vagoanele erau goale, mult prea goale pentru o dimineață obișnuită. La Pratestern a venit „nașul” pentru a verifica legitimațiile de călătorie, lucru rar întâlnit în Viena, așa că merită amintit. De la Wien Mitte s-a animat și trenul nostru, fiindcă au urcat o mulțime de turiști cu geamantanele lor. Mulți și-au deschis laptopul, alții vorbeau despre avioane, întârzieri, bagaje de mână și dimensiuni ori restricții privind conținutul acestora sau pur și simplu despre cât de bine s-au simțit în Austria.
Aproape că ațipisem când am auzit vocea din tavan: „Next stop: Flughafen Wien, Vienna International Airport”. Mi-am luat rucsacul, am început să alerg prin mulțimea pestriță de călători care mergeau parcă prea încet pe fundalul verde al reclamelor CAT, am evitat supermarketul deși mai simțeam nevoia unui energizant și m-am trezit în scurt timp în fața Terminalului 1A al aeroportului din Viena. Am reușit să fac check-in (doar cu buletinul) în ultima clipă și am mers la îmbarcare. Și aici a fost suficient doar buletinul, nu m-au pus să scot chestiile din rucsac (erau tone de ciocolată acolo), dar nu am scăpat fără a renunța pentru moment la ceas și curea.
Zborul a fost extrem de lin, am luat un sandwich care mi s-a părut delicios și am făcut cunoștință cu Andreea, o tipă care făcea masterul în turism. Din vorbă-n vorbă, am ajuns să discutăm despre companiile aeriene low-cost în general, dar și despre Blue Air în special. Principalul dezavantaj pe care l-am recunoscut amândoi a fost lipsa posibilității check-inului on-line, care m-ar fi salvat poate pe mine de dimineață de jogging dacă aș fi putut merge direct cu boarding passul la controlul de securitate și apoi la poarta de îmbarcare (asta dacă aș fi găsit un alt PC de unde să fac asta, fiindcă eu aveam un laptop de-a dreptul decedat). Apoi am discutat despre agențiile Blue Air și am ajuns la concluzia că o companie low-cost ar trebui să fie doar pe net, dar am abandonat subiectul în momentul în care ne-am amintit că în România rata de utilizare a cardurilor pentru plăți electronice este mult sub media Uniunii Europene. Totuși, am fost de acord că încrederea în plățile on-line o să crească și la noi, așa că ar trebui luată o astfel de decizie în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat. Compania și-ar reduce costurile cu agențiile (salarii, chirii, promovare), iar în acest fel s-ar putea reduce și costurile biletelor de avion (promoții de tipul „happy hour” mai dese sau sandwich gratuit în avion). O altă idee despre care am discutat și care mi s-a părut extrem de interesantă a fost promovarea destinațiilor din România de către Blue Air prin oferte de genul „3 zile la București pentru X euro” (unde X poate varia în funcție de data la care se face rezervarea, cu cât se apropie cu atât prețul crește, ca și la biletele de avion). În suma X clientul ar putea primi zborul, asistență turistică (hărți interactive pe site și ghiduri care se pot imprima), transport public nelimitat pentru 72 de ore (metrou, autobuz, tramvai) și cazare. Pentru cazare există deja un parteneriat cu Booking.com, dar ar putea fi găsite și hoteluri care să fie partenere directe Blue Air. S-ar putea „inventa” și Blue Bus-ul (bluebus.ro văd că nu e al nimănui) care să ducă turiștii de la aeroportul Băneasa la hotel…
Din vorbă în vorbă, de la check-in on-line la autobuzele albastre am ajuns la București. Cu 10 minute mai devreme. Nu mi-a plăcut niciodată Băneasa, dar are un avantaj mare față de celălalt aeroport de la Otopeni: este mult mai aproape de centru. Companiile care îl folosesc (în cazul nostru Blue Air), ar putea anunța că au ca aeroport de plecare/destinație unul din oraș, nu dintr-un oraș învecinat. „Noi aterizăm chiar în București, nu în apropiere” ar suna interesant.
De la acel zbor a trecut ceva vreme, între timp se poate tipări boarding pass-ul de acasă. Nu m-ar mira ca data viitoare să văd la Băneasa niște autobuze albastre cu destinația „Centru” și în stațiile de metrou din Viena să văd pachete turistice de 3 zile în București de la compania care aterizează în oraș, nu în zonă.
Și mi-am mai amintit ceva: melodia „Beep beep” ajunsese ca alarmă fiindcă Mădălinei îi place mult de tot. Atunci nu aveam de unde să știu, între timp ne cunoaștem mai bine.
Acest articol participă la concursul Blue Air despre care am citit la Arhi.
giurgiuveanul 